Text și fotografii Anca Ciuciulin
Mai întâi, acolo, pe plajă, nu e chiar totul ca în Baywatch. Adică la Boca Raton, Deerfield şi Pompano Beach turnuleţele de pază sunt la fel de dese, însă salvamarii nu au toţi fizicul lui Hasselhoff & Co. Sunt la fel de vigilenţi – nu-ţi dau voie să intri nici cu degetele în apă când rechinii patrulează la 20 de metri de nisip –; însă vigilenţa lor durează fix până la 17.30, când ies din tură şi soarta bronzabililor (*1) nu mai e în responsabilitatea juridică a salvamarului. Baia de soare topless e interzisă prin lege (doar prin Miami Beach, lângă Ocean Drive cu hotelaşele sale pastelate Art Nouveau, mai întrezăreşti un bust nud de starletă), ca şi consumul de băuturi alcoolice în orice loc public. Motiv pentru care plajele sunt pline de cetăţeni ce beau vârtos din pungi de hârtie maro sau, mai rafinat, din pahare din carton cu capac. Inclusiv nuntaşii veniţi pentru poze cu mireasă şi valuri.
(Aproape) surprinzătoare sunt nuanţele subtile de rasism; zic „aproape” – suntem doar pe foste plantaţii, unde sclavii Floridei, Georgiei, Louisianei numai menajaţi nu erau. La Naples, oraşul aristocrat de pe partea vestică a peninsulei (unde apusul de soare în Golful Mexic merită înghesuiala de pe ponton), nici şoferii nu-s negri (*2) sau hispanici; bănuiesc că sunt est-europeni cei în serviciul localnicilor purtători de moşteniri concretizate în haciendas, plaje private ascunse de palmieri, avioane la fel de private şi automobile la fel de europene. E un trend american acum, să-şi procure toți maşini nemţeşti.
Miami şi Fort Lauderdale sunt paradisurile posesorilor de iahturi şi ale pensionarilor americani şi canadezi, dar şi porţile prin care intră America Latină; populaţia Floridei are sporul de creștere cel mai ridicat dintre toate statele Uniunii – spor la care contribuie foarte consistent imigranţi veniţi (legal sau nu) mai mult din Cuba. Foarte multe inscripţii sunt bilingve, în supermarketurile deschise şi noaptea anunţurile se fac doar în spaniolă; atunci fac shopping oamenii muncii – pensionarii umplu magazinele doar dimineaţa, pe o relativă răcoare, când încă nu sunt 35 de grade la umbră.
În Semiole Hard Rock, în cazino, nimeni nu mă împiedică să fotografiez alţi pensionari (*3) cu pretenţii burgheze şi turiştii captivaţi de manetele aparatelor. Da, un kitsch mega cultivat, amortizat oarecum de nostalgii muzicale: pe pereţi atârnă chitare şi costume de rockeri, de la Elvis la Prince. Florida nu e singurul stat cu autostrăzi pe câte 10 benzi, cu megahipersupermarketuri, mlaştini cu aligatori şi cu 100 de km de plajă.
Cireaşa de pe tortul sudist e vasul de croazieră domiciliat în Portul Everglades: Oasis of The Seas; în zare, pare un bloc cu 10 etaje. De fapt, asta şi e, de vreme ce găzduieşte 9000 de persoane, din care 6000 de turişti plimbăreţi prin Caraibe. E cel mai mega simbol al acestui popor eficient, energic şi organizat, dar cumplit de exagerat.
*1)Bronzabili. În orice altă ţară, li se zice simplu, contribuabili. Aici, pe lângă faptul că și ei plătesc impozite, cetăţenii mai apucă să stea și la soare.
*2) Negri. Populaţie afro-americană. A nu se confunda cu contribuabilii care exagerează decenii la rând cu statul la soare; ăia sunt smochinizaţi.
*3) Pensionari. Sunt cei care scapă de melanoma și apucă 90 de ani. Florida e alintată „anticamera Raiului”.
Bonus: Florida din farfurie sau bucătărie la chintal
Ghidul Lonely Planet oferă sugestii de cazare şi mâncare pe trei categorii de buzunare; am reuşit să le testez pe toate, începând cu cel low budget. O experienţă suculentă la Crabby Jack, taverna unde toată lumea cunoştea pe toată lumea, părinţi şi copii ronţăie cot la cot Spare ribs (mari şi multe, marinate ca la carte şi glazurate cu o haină caramelizată şi decadent de savuroasă).
Am trecut la nivelul bugetului culinar mediu în restaurantele de pe plajă, unde lumea comandă şi japonezeşte; mâncăm miso – zeamă sănătos de verde – şi sushi cu wasabi. Numai că porţiile lor nu au nimic din modestia est-asiatică. O porţie medium tradusă în americăneşte – de pizza, să zicem, sau de paste, sau de orice –, poate hrăni lejer o familie de patru francezi. Fiind şi hipercalorică, nu mai pare o bizarerie că, din zece trecători tineri, unul este obez. La fel de gigantică friptura de la Hard Rock, groasă de patru centimetri, cu o aromă primară de vânat lângă care cere vin roşu de California. Singurul prânz floridez la care nu m-am săturat a fost la un restaurant high end din Naples. Fileul de peşte, deşi delicios de suav, fusese minuscul, iar ciocolata caramelizată şi plutitoare în sos de mentă şi afine, efemeră ca o vacanţă la mare.
Text publicat în revista Esquire Romania (iunie 2010)