Text: Mădălina Alves
Fotografii: Adriana Rujoi-Nan
A spus „da”! Așteptam să se întâmple asta de ceva vreme și în cele din urmă a cedat, sau poate că i-am povestit atâtea lucruri că s-a hotărât să vadă și ea. Mama zic, despre ea este vorba – mama s-a hotărât să meargă în Iordania. O mică victorie a insistenței pentru că, deși mama a călătorit foarte mult prin Europa și America Centrală și de Sud, nu a avut niciodată vreo dorință specială de a ajunge în Orientul Mijlociu. Dar iată că reușisem să îi trezim interesul și ne anunțase într-o dimineață că vrea să ajungă și ea în locurile pe care i le descrisesem. Avea însă și o condiție: nu vroia să meargă singură și își dorea ca Adriana și eu să o însoțim. Mai plecasem împreună în concedii, ajunsesem la concluzia că mama chiar e o tipă de gașcă și un partener de drum foarte simpatic, așa că am acceptat pe loc.
Pentru că cel mai frumos anotimp pentru a vizita Iordania este primăvara, ne-am hotărât să plecăm la începutul lunii martie. De data aceasta ne-am stabilit foarte bine traseul și, cu ajutorul prietenilor iordanieni, am făcut toate aranjamentele pentru excursia noastră.
Fiecare dintre întâlnirile anterioare cu Iordania fusese în felul ei deosebită, învățasem lucruri noi, cunoscusem oameni frumoși și locuri interesante. Excursia cu mama avea să fie complementară experiențelor anterioare într-un fel nebănuit. Avusesem îngâmfarea să cred că știam totul despre Iordania și oamenii ei. Călătoria asta însă m-a făcut să redescopăr țara prin ochii mamei. E un sentiment interesant, să fii pentru prima oară într-un loc pe care îl cunoști atât de bine; este de-a dreptul ciudat să îți redescoperi și prietenii.
Ajunsesem tot dis de dimineață în Amman și aveam toată ziua la dispoziție să explorăm orașul și să ne întâlnim cu câțiva amici, pe care mama desigur trebuia să-i cunoască. I-am arătat întâi cetatea Amman, apoi Amfiteatrul roman, Odeonul – micul amfiteatru care găzduiește și în prezent concerte și piese de teatru, și Nymphaeumul – al cărui intrare este în imediata vecinătate a pieței centrale. Peisajul urban se schimbase întrucâtva de la ultima mea vizită, era primăvară, leandrii înfloriți și palmierii de un verde crud contrastau cu casele albe, iar orașul era plin de turiști. Mama era încântată, i se putea citi pe față; Ammanul o intriga. Urma chiar în acea seară să aibă prima experiență cu adevărat iordaniană – o cină cu prietenii și familia Shathei care mă anunțase telefonic: „diseară vă așteptăm la noi la masă. Sora mea și-a luat deja liber de la muncă și s-a dus să pregătescă mâncarea”.
Poate că Adriana și eu ne obișnuisem cu astfel de lucruri în Iordania, dar mama era surprinsă de ospitalitatea dezinteresată a iordanienilor… și avea dreptate, în definitiv sora Shathei nici măcar nu ne cunoștea, știa doar ca suntem musafiri.
Cina, o selecție de preparate iordaniene variind de la hummus la chifteluțe de năut și diverse preparate din carne de pui și vită, era aranjată în camera de zi. Acolo ne așteptau deja familia Shathei și câțiva dintre prietenii noștri iordanieni. A fost o seară foarte destinsă. Am râs mult, ne-am povestit ultimele noutăți și ne-am răsfățat de-a dreptul cu delicioasele mâncăruri pregătite de Nada, sora Shathei. Ne-am încheiat seara cu un ceai de lavandă și o narghilea pe terasa casei.
Prima întâlnire a mamei cu adevărata bucătărie iordaniană – un succes total. A spus-o chiar ea. Au urmat apoi a doua și a treia și a zecea și mama a devenit un fan al mâncărurilor orientale. În topul momentelor culinare preferate, după cina într-o familie iordaniană, a ajuns prânzul servit pe stradă, în drum spre castelul Kerak – falafel și lipie proaspătă cumpărate de la două magazine mici din centrul localității. Fast food în stil iordanian pentru că ne grăbeam să ajungem să vizităm castelul care își închidea porțile la ora 16 și ar fi fost mare păcat să nu reușim să îl vedem.
Kerak este una dintre cele mai mari fortificații ale cruciaților din Levant, un excepțional exemplu de arhitectură cruciată, o combinație a stilurilor vest-european și bizantin cu influențe arabe. Castelul tronează pe cea mai înaltă culme din zonă, la 1000m deasupra nivelului mării iar în zilele senine de primăvară, precum cea pe care am prins-o noi, poți să vezi în depărtare Marea Moartă. Ne-am plimbat prin pasajele subterane ale castelului, ne-am urcat pe zidurile de apărare și am admirat peisajul primăvăratic încercând să ne închipuim prin ce mijloace a reușit Saladin în secolul al XII-lea să-l cucerească. Mamei i-a plăcut întotdeauna istoria și locuri ca acesta o emoționau. Îi pusese ghidului nostru local nenumărate întrebări despre Kerak, despre cruciați și cuceritorii ayubizi, despre localnici și contribuția lor la construirea fortificației.
La Petra încercase să-și imagineze cum nabateeni sculptaseră toate acele „minunății” în stâncă și cât de impresionați trebuie să fi fost toți cei care treceau pe aici în drumul lor spre Damasc. Iar la Mica Petra, loc care o impresionase în mod special, își imaginase cum trebuie să fi arătat „hanurile” și întrebase despre cultura ospitalității la nabateeni și despre tradițiile acestora.
În Jerash, după ce străbătusem străzile pavate cu piatră cubică şi admirasem impunătoarele coloane corintiene, ne aşezasem pe scările care urcau spre Templul Dianei.
„Dacă aș putea, aș da pe loc un an sau doi din viață, să mă pot întoarce în timp măcar pentru un minut și să văd cum arăta locul acesta în perioada în care era populat”, ne-a spus mama. Orașul Gerasa, așa cum era cunoscut în antichitate, era cu siguranță, pe lângă Petra, locul care mamei îi plăcea cel mai mult în Iordania. Acoperit de pământ în urma unui cutremur din anul 749, Jerash a fost redescoperit abia la începutul secolului XVIII și este unul dintre cele mai bine păstrate orașe greco-romane care au făcut cândva parte din Decapolis – un Pompei al estului, care acum străluceşte din nou sub soarele blând al nordului Iordaniei. Ca și Petra, locul acesta, atmosfera lui și încărcătura energetică este imposibil de descris în cuvinte. Este maiestuos, este covârșitor, este incredibil.
La sfârșitul excursiei mama s-a recunoscut „convertită”. Iordania îi plăcea și spera să mai ajungă aici cândva. Iar eu, ce să mai zic. M-aș tot întoarce căci Iordania este mai mult decât o țară interesant de vizitat. Este o stare de spirit…
Mulţumiri prietenilor mei: Mariana, Eva, Adam, Shatha, Sattam, Zaid, George, Aziz, Muneer, Mahmoud, Shaban precum și tuturor celorlalți care mi-au făcut experiența iordaniană atât de specială.